Ce aveau în comun Nicolae Ceauşescu şi Gaddafi?

Evenimentele ce tocmai se petrec în Libia au determinat tot mai multe voci din presa internaţională să îl compare pe liderul libian, Muammar al-Gaddafi, cu dictatorul român Nicolae Ceauşescu. Şi, totuşi, cum s-au înţeles cei doi lideri autoritari? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: exemplar. Stimă şi încredere reciprocă, vânători încheiate tragic, comenzi teroriste la „pachet” pentru „Carlos Şacalul” şi multe altele îi uneau pe cei doi şefi de stat.

Începutul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia. 

Declanşarea războiului de Yom Kippur, dintre Israel şi Egipt din octombrie 1973, şi implicarea tot mai frecventă a României în iniţiativele de pace din regiune, l-au făcut pe colonelul Gaddafi să trimită prin canalele diplomatice arabe o nouă invitaţie adresată lui Ceauşescu de-a vizita Libia. Invitaţia a fost reînnoită cu ocazia vizitei la Tripoli a ministrului Învăţământului din România, Mircea Maliţa.

Nicolae Ceauşescu va vizita în cele din urmă Libia între 12 şi 14 februarie 1974. Primit neaşteptat de călduros şi reuşind să treacă peste divergenţa numită Israel, între cei doi lideri se va lega o simpatie reciprocă, tradusă prin stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări la nivel de ambasadă şi prin semnarea unei serii de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnică.

România şi-a deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974, moment în care statul român s-a implicat în Libia într-o serie vastă de proiecte de infrastructură, de la construcţia de şcoli, spitale, drumuri, stadioane, porturi maritime, până la prospecţiuni de petrol, pescuit, etc. Mai mult, autorităţile române s-au angajat să primească la studii câteva mii de elevi din Libia.

La doar un an distanţă, în Libia executau lucrări 14 firme româneşti şi peste 11.000 de români. Prin acordul cu Libia, România a fost unul dintre puţinele state care au reuşit să se pună la adăpost de criza petrolului ce a început în 1973. Peste un milion de tone de petrol importate de România în 1974, proveneau din Libia. În perioada 1974-1980 schimburile economice între cele doua state au explodat, depăşind la începutul anilor ’80, suma de un miliard de dolari.

Gaddafi, Ceauşescu şi bomba atomică

Pe fondul strângerii relaţiilor între cele doua state, Gaddafi a propus statului român, conform fostului şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE), generalul Pacepa, să finanţeze cercetarea şi producţia în România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, lucru acceptat de Nicolae Ceauşescu.

„Generalul Pacepa scria în 2006, că facilităţile de cercetare, pilot şi producţie pentru arme bacteriologice şi chimice au fost subordonate Ministerului Apărării Naţionale şi coordonate de generalul Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de şeful Departamentului Securităţii Statului, Teodor Postelnicu”.

Dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state a condus la o nouă întâlnire, în Libia, în 1979 (8-9 aprilie) la Benghazi, a celor doi conducători de state. Dacă Gadafii era interesat de informaţiile pe care le deţinea România cu privire la stadiul contactelor între Egipt şi Israel, dar şi dintre statul evreu şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei (OEP), partea română vroia să evite să fie afectată de noua criză a petrolului declanşată de revoluţia islamică din Iran. Cum România îşi deschise un număr foarte mare de şantiere de construcţie în Libia, iar autorităţile libiene trebuiau să plătească toate aceste servicii, cele două state au căzut repede de comun acord să îşi mărească schimburile comerciale.

O vânătoare încheiată tragic

În 1981, Gaddafi îi întoarce vizitele lui Nicolae Ceauşescu şi păşeşte pentru prima dată pe pământ românesc. Şi, cum Nicolae Ceauşescu îşi ducea toţi „pretenii” la vânătoare, de această „distracţie”, care se va termina tragic, a avut parte şi liderul libian. Vânătoarea de fazani comandată de Ceauşescu în onoarea invitatului său a avut loc în pădurea Buriaşu, situată lângă Periş, judeţul Ilfov. Iată ce scrie în cartea sa, „La vânătoare cu Ceauşescu”, Vasile Crişan, cel care organizat un timp vânătorile dictatorului, despre întâmplarea nefericită în urma căreia şi-a pierdut viaţa fratele dictatorului libian: „În baza protocolului stabilit, Ceauşescu a ajuns în pădurea Buriaşu în jurul orei 11.00, când trebuia să sosească şi Gaddafi. Conform obiceiului, şeful statului libian a întârziat mai mult de o jumătate de oră. Se vorbea atunci că, în noaptea precedentă, tot personalul din suită chefuise zdravăn la casa de oaspeţi Peleş-Sinaia. Gaddafi nu bea alcool. În fine, la ora 11.30 apare şi Gaddafi. Strângeri de mână, îmbrăţişări, atingeri de obraz, zâmbete.

În jurul orei 12.00 începe şi vânătoarea, prin deplasarea vânătorilor spre prima goană. Gaddafi este instalat în stand, dar numai cu cei doi din garda personală, fără armă de vânătoare. Arma cu care trebuia să vâneze încă nu sosise. În acestă situaţie, organizatorii vânătorii au dat o armă de vânătoare şi cartuşele necesare însoţitorilor din standul lui Gaddafi. Ceauşescu a cerut să fie aşezat într-un stand cât mai îndepărtat de cele ale libienilor.

Goana întâi a început cu gălăgie mare. Pe măsură ce gonaşii se apropiau, se trăgeau din ce în ce mai multe focuri de armă. Gaddafi nu a tras niciun foc. De fapt nici nu a pus mâna pe armă. Era doar un simplu spectator care se uita cum trag ceilalţi şi aplauda când cădeau fazanii.

«O bubuitură puternică de armă»

După 25-30 de minute, când goana era terminată, se aude o bubuitură puternică de armă şi un om s-a prăbuşit în şanţul de pe marginea drumului forestier. Cei care au fost în imediata apropiere a persoanei căzute ca lovite de trăsnet şi-au dat seama imediat că este vorba de o mare nenorocire.

De fapt, cine era persoana şi ce s-a întâmplat? Cel căzut era un libian, şeful gărzii personale a lui Gaddafi, presupus văr cu acesta (frate vitreg, n.r.), care se aşezase în standul din stânga lui Gaddafi. Acesta venise cu arma şi muniţia lui şi părea a fi vânător. În timpul goanei, el a împuşcat mai mulţi fazani care au căzut în desişul din faţa lui. După terminarea goanei, libianul a plecat din stand, a rezemat arma de craca unui lăstar şi a intrat în desiş să ridice un fazan împuşcat. La întoarcere, după ce a luat fazanul, a prins arma de ţeavă şi a tras de ea să iasă din desiş. Arma nefiind cu piedica pusă şi având în ea încă un cartuş, atunci când a tras de ţeavă, trăgaciul armei s-a agăţat într-o crăcuţă şi a declanşat focul. Nenorocul lui a fost că, trăgând de armă, a îndreptat ţeava exact spre capul lui. Direcţia loviturii a fost fatală. Gura ţevii armei fiind la 40-50 cm de capul lui, snopul de alice a plecat grupat şi i-a intrat direct în cap, deasupra urechii. Omul s-a prăvălit ca secerat în şanţ, cu creierii ieşind din ţeastă, iar arma a căzut aproape de el. Un vechi angajat de la Scroviştea, tehnicianul silvic Gheorghe Păun, cunoscut de Ceauşescu, s-a dus grăbit la acesta şi l-a informat despre cele văzute. Reacţia imediată a lui Ceauşescu a fost: «Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate!» Aşa a repetat încontinuu, până ce a ajuns lângă accidentat. «Să vină maşina Salvării! Chemaţi şi un elicopter să-l ducă imediat la un spital în Bucureşti!» S-a creat o panică generală. Gaddafi, cu o faţă mai tuciurie decât era în mod obişnuit, vorbea neîntrerupt cu cei din garda personală.

Maşina Salvării, aparţinând de preşedinţie, un „Mercedes“ dotat cu cele mai moderne mijloace de salvare, care era undeva, pe drumul forestier, în coada coloanei, a ajuns la locul accidentului cu mare dificultate. Arabul este dus de urgenţă la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, unde era aşteptat de profesor dr. Arsene, care fusese anunţat despre cele întâmplate. Între timp, la pădurea Buriaşu a sosit şi un elicopter, dar era prea târziu. Accidentatul plecase deja cu maşina Salvării.

După ce Mercedesul a ajuns la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, profesorul Arsene a coborât la maşină să vadă accidentatul. Din cele relatate de unele persoane care au fost prezente, după ce a văzut starea accidentatului, profesorul Arsene ar fi concluzionat: «Luaţi-l de aici! Ăsta e mort de două zile, dă-l în aia a mă-sii!»(…). În final, Gaddafi, accidentatul şi toată delegaţia libiană au plecat cu avionul, în aceeaşi zi. Ceauşescu s-a întors şi el la Bucureşti, imediat ce accidentatul a plecat spre spital.

Acest accident de vânătoare nu a rămas fără urmări. În aceeaşi zi, Ceauşescu a interzis să se mai organizeze vânători oficiale cu şefii misiunilor diplomatice, cu ataşaţii militari din România sau cu orice alţi invitaţi de marcă străini”, încheie relatarea episodului Vasile Crişan.

Au existat după acest incident numeroase speculaţii apărute în ziarele din Vest cum că Gaddafi si-ar fi eliminat propriul frate pentru că îşi simţea poziţia oarecum periclitată. Oricum în lipsa altor dovezi, istoriografia a „clasat” acest episod ca pe un accident de vânătoare.

Întâmplare tragică din timpul partidei de vânătoare nu a influenţat relaţiile dintre cei doi conducători. La mai puţin de doi ani de la aceasta, liderul libian revine într-o vizită oficială în România. Iritat de pacea dintre Egipt şi Israel, pe care o considera drept o trădare a cauzei arabe, Gaddafi apelează din nou la partea română pentru a îl informa despre ultimele noutăţi în privinţa relaţiilor dintre Israel şi OEP Relaţiile economice fiind într-o dezvoltare continuă, cei doi lideri au semnat un acord economic valabil, parcă prevestitor, până în 1990.
Pacepa în vizorul lui Carlos

Imediat după fuga în Vest a lui Ioan Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu a căutat să îl elimine pe omul care până la trădare îi fusese unul dintre cei mai de încredere apropiaţi. Şi cum „prietenul la nevoie se cunoaşte”, Gaddafi l-a sfătuit pe Ceauşescu, la începutul anilor 80, să apeleze pentru „lichidarea „problemei” la „Carlos Şacalul”. Colonelul Sergiu Nica afirma într-un raport, în 1990 că CIE l-a folosit pe “Carlos Şacalul” pentru “neutralizarea trădătorului Pacepa”, fiind confirmat şi de alte surse din cadrul serviciilor de informaţii din România.

Dictatorul libian tocmai îi comandase atunci cunoscutului terorist asasinare preşedintelui american, Ronald Regan. Preţul pe care era dispus să îl plătească Gaddafi pentru „capul” lui Reagan era de 100 de milioane de dolari, în schimb Ceauşescu era dispus să achite două milioane de dolari lichidare fostului „prieten”. Cum ambele atentate trebuiau să aibă loc pe teritoriul SUA, teroristul le-a acceptat la pachet. Pentru ducerea la îndeplinire a planului, spionajul românesc apelase pentru a-i facilita misiunea lui Carlos la fostul comandant al unităţii speciale “Task Force 157″ din Vietnam, Edwin P. Wilson, ce avea legături cu CIA-ul. Soarta a făcut ca Wilson să intre pe mâna autorităţilor americane într-o altă problemă. La interogatoriu acesta a cedat şi a devalut planurile de asasinare a lui Regan şi Pacepa.

Ultima întâlnire

Între 4 şi 6 martie 1985, Nicolae Ceauşescu se întâlneşte pentru ultima dată cu liderul libian. Vizita la Tripoli a dictatorului român fusese oarecum forţată de împrejurări neplăcute pentru staul român, Libia rămăsese în urmă cu plata serviciilor furnizate. Problema nu a putut fi rezolvată, la alt nivel, aşa că Ceauşescu s-a hotărât să se implice personal în rezolvarea acesteia.

În 1986, ca urmare a implicării tot mai accentuate a Libiei în susţinerea terorismului, SUA bombardează capitala libiană, inclusiv reşedinţa lui Gaddafi. Dictatorul libian scapă ca prin minune, dar fiica adoptivă a acestuia îşi va pierde viaţa.

Atacul asupra Libiei va stârni furia lui Nicolae Ceauşescu care va condamna în termeni duri bombardamentul american, crescând, totodată, exportul de arme româneşti către Libia. Ultimul acord de export de arme şi muniţie realizat de România către Libia a fost încheiat în 1989.

Răsturnarea regimului comunist din România şi executarea lui Ceauşescu îl vor întrista pe liderul libian care se va simţii ofensat de „noile autorităţi” române. Acuzaţia care l-a înfuriat pe Gaddafi, a fost zvonul lansat în zilele Revoluţiei, cum că terorişti arabi, în speţă libieni, au participat la „apărarea” dictatorului român. În ianuarie 1990, o delegaţie libiană a sosit în România pentru a investiga dacă miile de elevi libieni ce erau şcoliţi de statul român s-au implicat în evenimentele din decembrie. După 1990, schimburile economice între cele doua state au scăzut dramatic, chiar şi aşa statul libian este dator unor companii din România cu peste 100 de milioane de dolari. Sursa: A.C.S. – Historia.ro