Parintele Justin Parvu da primul interviu dupa ce a fost acuzat de legionarism: “Important e să nu cedezi! Să nu cazi pradă răului!”

Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinţei poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacţie, nici atitudine faţă de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?

Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune. De aceea este aşa de rece şi indiferent la tot ce apare. Această stare de lucru este de altfel şi indusă, programare la care s-a lucrat cu multă sârguinţă, astfel încât să desfiinţeze modelele şi elitele unui popor şi să strice reperele oamenilor. Acum are mai multă credibilitate în faţa omului de rând cel care ştie să ofere mai bine pâine şi circ. Se mai trezeşte câte unul din somnolenţa asta şi, supărat, caută să facă o mică revoluţie. Dar revoluţia asta ţine numai până la Dealul Patriarhiei sau de la Cotroceni şi de acolo se împrăştie, nu mai rămâne nimic din revolta lui; rămâne el singur revoluţionar. Păi ce era o grevă altădată? Înspăimânta tot poporul, prin seriozitatea şi hotărârea protestatarilor. Acum sunt atâtea diversiuni că nu mai ştii pentru cine şi ce protestezi de fapt; acum nu mai ai încredere nici în fratele de lângă tine. 

Mă uitam că foarte puţini medici au protestat împotriva regimului inuman sanitar prin care Ministerul Sănătăţii desfiinţează sute de spitale, introducând în schimb cardul de sănătate cu cip electronic…

Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere moşiile, averile.

Bine, dar salariile medicilor acum sunt foarte mici…

Ei, medicul acum e ca şi popa. Are el salariul mic, dar are şi salariul mare, pe care îl ia din buzunarele necăjitului, şi se îmbogăţeşte fără să aibă el salariul mare. Medicul nostru de azi nu mai are spiritul sacrificiului. Acum, pentru că au salariile mici, dau bir cu fugiţii în străinătate, unde să câştige mai mult, dar până la urmă şi statele occidentale vor ajunge la starea în care ne aflăm noi, nu va mai dura mult nici la ei, pentru că are grijă socialismul european de realizarea acestui plan. Sistemul a lucrat ca pe ţăran să îl tâmpească, iar pe intelectual să îl compromită. Păi capacitatea ruşilor de inteligenţă este foarte redusă, datorită alcoolului cu care au fost „hrăniţi” de către comunişti. Că dacă îi întrebai unde e Berlinul, îţi spuneau: „aici, după deal”. Copiii de beţivi ajung, sărmanii, majoritatea nişte analfabeţi, reduşi mintal.

Medicul a şi fost un factor prin care Sistemul şi-a realizat şi își realizează în continuare lucrarea satanică de decimare a populației prin vaccinuri şi alte otrăvuri chimicale.

Această calitate de toleranţă a avut-o românul dintotdeauna sau e recent dobândită?

Măi, nici vorbă, nu era românul nostru aşa. Păi Ştefan cel Mare a avut luptători din aceștia? Toleranţa a pătruns prin secolul 18 când a început omul să se degradeze moral, prin influenţa masonilor care au pus ochii pe frumuseţea aceasta a ţării noastre şi care au făcut orice au putut să ne dezmoştenească de bogăția Ortodoxiei. Bunătatea ţăranului a dat greş aici, pentru că nu şi-au dat seama ce înseamnă să vină un străin în ţara ta. Iar tinerii care au încercat să orienteze poporul în perioada asta ’22 – ’44 , să îl pună pe un drum bun, au fost denigraţi, ucişi de marea familie masonică carolingiană (Carol al II-lea). Atât răsăritenii cât şi occidentalii au fost nişte persecutori puternici ai ideii româneşti, ai neamului nostru. Şi azi când aud occidentalii de poporul român, e ca şi cum auzi de un călugăr din Petru Vodă. Se duce un călugăr din Petru Vodă undeva şi îl întreabă de unde este – „Aaaa… de la Petru Vodă”? Îţi întoarce spatele şi pleacă. Poporul este bine prelucrat mai întâi în şcoală, apoi în armată, şedinţe şi conferinţe prin care îţi aplicau o educaţie de aşa manieră încât nu puteai să mai vezi altfel decât ca un membru de partid. Nu crezi în nimic decât în ce îţi spune Partidul. Partidul gândea, Partidul conducea, Partidul era totul în viaţa poporului român.

Acum intelectualii noştri au văzut că e bine să ai o casă frumoasă, să mergi la băi, în staţiuni, în străinătate… şi nu mai au ei timp să ia atitudini de apărarea a neamului şi astfel ajung şi ţăranul şi intelectualul unelte ale „burgheziei”, de pe urma cărora ei trăiesc.

Dar cum poate totuşi un intelectual, care vrea să își depăşească condiţia asta mizeră, să iasă din ea?

Nu poate ieşi decât dacă are o elită intelectuală conducătoare, dar cu aşa paraziţi de conducători paraziți ies şi subalternii, medici sau primari, sau învăţători. Mai ales că nu e uşor să conduci poporul român, pentru că el are o rădăcină ortodoxă şi o sensibilitate aparte; tipicul masoneriei nu se aplică la poporul român cu o cultură şi spiritualitate atât de complexe şi bogate. Ca şi altădată, omul e cumpărat, condus de simţul de slugărnicie. Faţă de alte popoare românul nostru are o figură de amărât, chircit; unde îl vezi – stă cu pălăria în mâna şi cu capul de supus se închină la d-l secretar, la d-l primar, cu plecăciune până la pământ. Dar această slugărnicie s-a imprimat şi în viaţa bisericească. Păi grecul stă cu mâinile la spate şi aşa se uită şi la preşedinte şi la mitropolit, nu se pleacă chiar ca o slugă. A fi slugarnic nu înseamnă că respecţi Biserica. Respecţi Biserica dar cu demnitate, nu înseamnă să devii o râmă să lingi toate cizmele. Când am mers cu câţiva români în Sfântul Munte să ne închinăm la icoane, păi făceam metanii mari la fiecare icoană, cu trei închinăciuni în mijlocul bisericii, apoi sărutam mâna la stareţ, aşa cum se face la noi – se uitau foarte miraţi grecii la noi. Ei se închinau mai degajaţi şi nici vorbă să se ducă la stareţ, să se întoarcă înapoi. Noi suntem aici sub influenţa asta slavonească ce a format un alt soi de om, care ne-a adus la starea asta de deformare cu „smerenia”. Această aşa-zisă smerenie a luat naştere în urma terorii. Pe noi ne caracterizează acum frica şi ateismul. Românul nostru ştie să mai facă doar bancuri. Îmi povestea un cetăţean aici un banc ce circulă prin popor.

Cică: „Un anume preşedinte merge să consulte o vrăjitoare. Vrăjitoarea închide ochii şi îi spune:
- Vă văd trecând pe un bulevard foarte mare, într-o maşină decapotabilă şi lumea strigând de bucurie.
- Preşedintele zâmbeşte şi o întreabă:
- Deci mulţimea este fericită?
- Da, ca niciodată!
- Şi oamenii aleargă după …maşină?
- Da, aleargă în jurul mașinii, ca nebunii. Poliţiei îi este foarte dificil să facă loc mașinii.
- Sunt şi oameni care poartă drapele?
- Da, drapele şi bannere cu cuvinte de speranţă pentru un viitor mai bun.
- Chiar aşa? Şi oamenii strigă, cântă?
- Da, oamenii strigă fraze de speranță: Oh! De-acum încolo totul va fi mai bine! Poporul este în sărbătoare.
- Şi eu, eu cum reacționez la toate astea?
- Nu pot sa vad! Coşciugul este închis”.

Ei, cam aşa se amăgeşte bietul român, cu un banc, cu o glumă, dar să facă el ceva concret, o faptă eroică – nu.

Şi cei în care mai zvâcneşte încă o viţă de român, o viţă nobilă, cum pot depăşi această frică şi să îi poată mobiliza şi pe ceilalţi?

Nu se poate mobiliza acum nimic, pentru că nu ai ajuns nici măcar până acasă şi ei te-au şi depistat ce lucrezi şi ce vrei să faci tu. Ce era securitatea altădată şi ce este acum, vă daţi seama cu mult mai avansată. Nu are cine să se opună acum partidului, atâta vreme cât copiii celor ce ar avea un cuvânt de spus sunt în Germania, în Franţa, studiază, burse, toate pe seama poporului român…

Cu cardul de sănătate cum e bine să procedăm, că se trezeşte omul cu el la poştă şi trebuie să semneze pentru el?

Nu îl primim deloc. Nu semnaţi pentru el, ci îl trimiteţi prin poştă de unde a venit. Trebuie să fie un act de mărturisire al nostru şi este şi pentru ei o ocazie să vadă că poporul se opune în masă.

Dar de ce credeţi, părinte, că persecuţia asta electronică este mai antihristică decât celelalte persecuţii păgâne, în care te obligau să te închini şi la idoli?
Pentru că şi viclenia vrăjmaşului e mai mare conform cu vremurile în care trăim. El are mii de ani de experienţă şi e normal să îşi desăvârşească metodele de ispitire a lumii. Toate fenomenele care se aplică în istoria omenirii sunt în raport cu gradul de civilizaţie al omului. Observaţi acum la ce nivel de cunoaştere a ajuns ştiinţa, după cum s-a dezvoltat tehnica. Cu cât e mai performantă tehnica oamenilor, cu atât şi persecuţia este mai ascuţită şi mai subtilă. Şi pe oamenii aştia îi vad ca pe nişte slugi ale satanei şi eu aşa şi cred – cei care folosesc tehnica asta în rău, în defavoarea omului, sunt nişte înaintemergători ai lui antihrist.

Nu vedeţi cum au ştiut să protesteze grecii în jur de 15 mii de oameni împotriva actelor cu cip, şi numai pentru faptul că ulterior, oricând ei pot adăuga la acele informaţii din cip şi cifra 666?

Măi, eu am visat acum într-o noapte, după ce am venit de la Sfânta Liturghie, la o jumătate de oră după ce adormisem, şi am avut trei vise la rând chinuitoare cum erau pecetluiţi oamenii de către slujitorii lui antihrist. Îi adunau de pe stradă şi într-un laborator al lor îi pecetluiau forţat cu un cip electronic de mărimea unui sâmbure de prună. Bineînţeles că nu trebuie să dăm crezare viselor. Dar vedeam un lucru foarte interesant – cei care erau câte doi sau mai mulţi la un loc reuşeau să scape să rămână nepecetluiţi, dar cei care erau singuri, erau uşor răpiţi şi pecetluiţi. Şi spun aceasta, nu că sunt eu vizionar – nici vorbă! – cred însă că dacă vom crea o unitate duhovnicească şi ne vom opune împreună, Domnul îşi va face milă cu noi. Pentru că singuri nu vom rezista şi de aceea ei şi urmăresc să ne dezbine unul de altul. Dragostea şi rugăciunea vor avea multă putere şi tehnica lor va deveni neputincioasă, după cum spune şi Domnul în Evanghelie: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Mt. 18:20). Ei folosesc acum şi mijloace hipnotice. Nu vedeţi cum tehnica asta îl face pe om să nu mai poată dormi, să nu mai poată judeca, să obosească foarte repede? Această tehnică asupra psihicului uman are efect mai puternic decât alcoolul, e un drog periculos.

Consideraţi că pecetluirea este aproape?

Pecetluirea nu este chiar aproape, dar nici prea departe. Oamenii trăiesc acum într-un confort şi ateism, încât beau, mănâncă şi nu îi mai interesează de îi judecă Dumnezeu sau nu. Ei fac glume şi se amuză – ei, astea sunt poveşti popeşti. Dar nu este aşa. Tot ce s-a scris în Scriptură trebuie să se împlinească negreşit şi sunt evidente toate aceste fenomene premergătoare. Lumea a ajuns la culmea desfrâului şi imoralităţii, încât homosexualii şi criminalii au ajuns modelele societăţii. Eu văd că şi mentalitatea copilului este foarte mult schimbată, pentru că mamele îşi lasă copiii să petreacă foarte mult timp la calculator şi la televizor, care îi transformă pe bieţii copii în nişte monştri. Îmi povestea o mamă aici că băieţelul ei de patru ani, după ce a venit de afară de la joacă, îi spune mamei: Păi, mămică, eu am să iau pe Anişoara. Păi unde auzeai aşa ceva pe vremea mea? Nu se pomenea aşa ceva. Structura sufletească şi organică a copilului nu este pentru această tehnică satanică, că îl distrugi pe el la anii ăştia. Nu vedeţi chipul unui copil curat, sănătos, cu o educaţie creştină – cât de frumos arată şi ce judecată are? Dar ia-l dintr-o familie de desfrânaţi, de răutăcioşi – parcă şi copilul arată ca un monstru. Viaţa tehnică naşte monştri.

Părinte, dar celor care vor fi pecetluiţi forţat li se socoteşte lepădare?

Foarte puţini vor scăpa nepecetluiţi, dar dacă vom fi pecetluiţi cu forţa nu noi vom răspunde, ci ei. Important e să nu cedezi şi să ştii să mori martir. Asta este important.

Şi cum înveţi să mori martir?

Nu te supui la niciun soi de încercare. Dar aici are un rol şi partea spirituală. Cu cât eşti mai pregătit duhovniceşte, şi raţiunea îţi va fi mai puţin atinsă sau degradată, şi vei avea şi puterea de mărturisire. Toată viaţa creştinului trebuie să fie o pregătire pentru a şti să moară martir. Dacă vă uitaţi la copii veţi vedea întipărit pe chipul lor instinctul de a fi asemenea lui Dumnezeu. Întrebam aici un copil mic: ce vrei să te faci tu când vei fi mare? Şi el îmi răspunde: Sfânt vreau să mă fac! Copilul are sădit în el această forţă de a-şi desăvârşi sufletul. De la copii trebuie să învăţăm foarte mult cum să fim, „căci ca unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. „Până nu veţi fi ca aceştia nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” – adică cu sufletul curat, cu curaj şi naturaleţe. Copilul este aşa de nevinovat că pentru el totul este sfânt.

Cum vă explicaţi faptul că noi, pe măsură ce avansăm în cunoaştere, ne îndepărtăm de Dumnezeu, când de fapt cunoaşterea ar trebui să ne apropie?

Asta e valabil pentru cei slabi, care mai mult se afundă în cunoaştere, pentru că nu au smerenie, cercetează cu mândrie. Trebuie să ne temem pururi să nu ne părăsească Dumnezeu şi să nu cădem în mrejele vrăjmaşului. Fără această frică sfântă de Dumnezeu cădem în înşelările minţii noastre. Să ne îngrijim să nu slăbească puterea noastră sufletească şi să nu cădem pradă răului.

Părinte, sunt unele persoane care se îndoiesc de această realitate a cipului, şi consideră că dacă cipul ar fi cu adevărat o problemă aşa gravă de mântuire, Dumnezeu ar lucra prin sfinţii săi şi ar vesti oamenilor exact ce să facă, cu argumente clare şi fără îndoială, că nu lasă Dumnezeu Biserica Lui fără povăţuire.

Eu consider că acesta însuşi e un semn că sfârşitul este aproape, prin faptul că nu mai avem proroci şi apărători sfinţi ai adevărului ortodox. Este o lipsă de povăţuitori, predicatori care să spună poporului de la amvon ce are de făcut. Nu, acum preotul trebuie să predice după cum îi dictează partidul, nu după cum îi spune Duhul. Mai are el habar de Duhul? Păi cum să mai lucreze aşa Dumnezeu, prin astfel de capi stricaţi? Ei dansează şi cu musulmanii şi cu ereticii şi vrem ca Dumnezeu să grăiască prin ei. Dar bietul om cade pradă tuturor minciunilor.

Cum vedeţi această măsură a Uniunii Europene, şi implicit a Guvernului, prin care ni se scot din farmacii plantele şi medicamentele naturiste, pe motiv ca au efecte adverse şi nu există o testare a plantei la nivelul populaţiei, dar în schimb ei introduc o substanţă extrem de toxică, initium, în culturile de cartof, ceapă, roşii şi alte legume, fără niciun fel de testare.

Este o măsură de distrugere a omului cum mai spuneam. Iar românul nostru nu deschide gura, acceptă încă şi ca pe ceva bun, aşa în inconştienţa şi prostia lui. El mănâncă tot ce i se oferă pe piaţă. Dacă ar pune otravă la pliculeţe şi pe aceea ar manca-o. Îmi amintesc în ’44 când au venit ruşii cu porumbul ăsta furajer, aparent mai frumos şi cu nişte grăunţe mai mari. Şi ţăranul nostru a aruncat porumbul moldovenesc, care era dulce şi mult mai sănătos. Şi a venit porumbul acesta furajer rusesc şi a înlocuit tot porumbul nostru, fără să grăiască unul ceva. Ţăranul nostru se uita şi se minuna: A, păi uite, măi, ăsta e porumb adevărat! Dar nu este o problemă asta aşa de mare dacă nu mai găsim plante medicinale în farmacii, că şi aşa numai sănătoase şi medicinale nu erau – că românul nostru ştie să culeagă şi singur de pe la ţară, de pe câmp, muşeţel, pătlagină şi usturoi. E bine să ne învăţăm să nu mai primim otrăvurile lor din medicamente, ci să căutăm să ne tratăm noi singuri, prin ierburile şi rădăcinile pe care le-a lăsat Dumnezeu. Pentru că nu am voie să mă sinucid, bineştiind că multe din medicamentele şi alimentele lor sunt pline de otravă.

În cele din urmă vă urăm şi noi Mulţi ani sănătoşi şi de acum înainte, odată cu împlinirea vârstei de 92 de ani şi dacă ne puteţi spune cum simţiţi acest an al sfinţiei voastre faţă de ceilalţi?

Ei, maică, anii grei pentru mine au trecut. Anii bătrâneţii care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor. Dacă tu nu te gândeşti doar pentru tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile şi greutăţile aproapelui. Aşa că eu chiar dacă sunt la 92 de ani, trăiesc totodată vârsta celui de lângă mine, fie că sunt 25 de ani, fie că sunt 45 de ani. Şi anii pentru mine nu mai sunt ani… Noi dirijăm timpul în raport cu nevoinţa noastră faţă de Dumnezeu. Sfârşitul lumii este sfârşitul nostru, pentru că păcatele noastre cheamă mai degrabă mânia lui Dumnezeu. Şi cu cât te nevoieşti mai mult pentru celălalt, cu atât eşti mai tânăr.

Interviu realizat de monahia Fotini – 17 februarie 2011, aparut in revista ATITUDINI, Nr. 15

Cum a ajuns Basarabia în componenţa Imperiului Rus?

La începutul secolului XIX, “omul bolnav” – Imperiul Otoman dădea semne tot mai clare de slăbiciune, de care încearcă să profite Rusia Ţaristă.

În anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importantă în faţa Rusiei, acceptând printr-un hatişerif ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei să fie numiţi pentru o perioadă de şapte ani şi să nu poată fi schimbaţi fără acordul rusesc. 

Vă dau Prutul…

În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu. În acelaşi an este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul său fiind luat de Scarlat Calimah. Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară război Imperiului otoman. În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul, anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova.

Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie). Pe 24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor două principate. Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că pacea nu a rezistat prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.

În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române. Solicitarea lor era susţinută şi de faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul Alexandru I.

Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat “Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum. Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”. Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.

Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii, ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa. Ţarul s-ar fi mulţumit “cu Prutul”, numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu. În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei. Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, “hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.

Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit…

La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au adoptat această atitudine: “Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme… Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt. Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor. Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie. Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi. Am făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general”.

Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri pământeni.

Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat de generalul Harting. El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.

De la Aşezământ la Regulamentul lui Voronţov

În timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia: “Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei”, care acorda provinciei o destul de mare autonomie. Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri – 5 numiţi şi 6 aleşi – aceştia din urmă doar dintre boierii pământeni); s-a recunoscut autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de ani.

Aşezământul mai stabilea că”pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei”.

Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a promulga aşezământul.

Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei. În 1828, “aşezământul” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul”regulament al lui Voronţov”, prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei. Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic. În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era interzisă. Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.

În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii, odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de împroprietărire. Acesta stipula că “pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al ţăranilor”.

O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului “zemstvelor” şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale. La scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată, devenind “gubernie” a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic. Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.

Aspecte demografice şi religioase

Un moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad – au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km2, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mamă. Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete. Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care: 736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4,8%, germani 2,4%, ţigani 1,1% etc.). Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească: germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului. Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al autonomiei Basarabiei. Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene. O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii române în biserică. Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează tot mai mult. Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba română să se oficieze şi în limba rusă. Acelaşi înalt prelat a adunat “toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească… la Mitropolia din Chişinău”, unde “timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”. Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil Bănulescu.

O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev. Acesta a impus slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia sectarismului, de genul inochentismului.

Rusificarea învăţământului

Şi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia. Într-o însemnare a unui oficial rus este explicată această măsură:”dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire”. Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905, deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia. Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de rusificare din învăţământul basarabean.

Mişcarea naţională

În ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor. Publicaţiile româneşti, de felul Curierului românesc sau Albina Românească erau citite cu mare interes de basarabeni. O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în Moldova de la vest de Prut.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii stricte exercitate de autorităţile ţariste. Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia. Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.

După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc,Mesagerul Basarabiei, care însă a avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau revendicările de ordin politic şi social ale românilor. Autorităţile nu au privit cu ochi buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907. Însă ce final! Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia “Deşteaptă-te române”.

Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor. În paginile acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele social – politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.

Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme “românitatea”, românii basarabeni puteau colabora la publicaţii din România. Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu, colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul. Existau o serie de asociaţii culturale – Milcov, Cercul Basarabenilor – organizate pe teritoriul românesc, şi conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru. Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.

Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei. Românii au boicotat serbările, ba chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie, care şi-au primit “răsplata” pentru curajul lor: Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, al doilea a fost exilat. Ca o contralovitură, marele istoric Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată “Basarabia noastră”, ca o dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ românesc.

În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la Chişinău: Cuvânt Moldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc. Cuvântul…, la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi. Sursa: Bogdan-Alexandru CIACHIR – Historia.ro

Bibliografie
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a IVa, Institutul de Arte Grafice şi Editură “Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1924
C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia, Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice, Institutul de Arte Grafice “România Nouă”, Chişinău, 1919
Armand Goşu, Basarabia sub ocupaţie ţaristă, în Istoria Basarabiei, de la începuturi până la 1998, coord. Ioan Scurtu, Editura Semne, Bucureşti, 1998
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001
Alexandru V. Boldur, Basarabia şi relaţiile româno – ruse, Editura Albatros, Bucureşti, 2000

România și dictaturile ei – Mișcarea Legionară

“DEMASCAREA” – ADEVĂRUL DESPRE “EXPERIMENTUL PITEŞTI”

Cine este Kelemen Hunor, noul sef al UDMR

Kelemen Hunor, în vârstă de 44 de ani, şi-a început cariera în 1990 în presă ca redactor de emisiuni la secţia maghiară a Radio România, Studiul teritorial Cluj, în timp ce era student la Facultatea de Medicină Veterinară din acelaşi municipiu.  După trei ani devine şi redactor al revistei culturale de limbă maghiară Korunk.

În 1997 îşi încetează activitatea în presă pentru a prelua funcţia de secretar de stat în Ministerul Culturii, iar un an mai târziu termină a doua facultate, obţinând diploma în Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyiai.  

În 2000 pleacă din guvern şi câştigă un fotoliu de deputat, pe care a reuşit să-l păstreze până în prezent.

În 2007 îşi începe ascensiunea în UDMR şi devine preşedinte executiv al Uniunii. La fel ca şi predecesorul său, Marko Bela, se dovedeşte pasionat de poezii, fiind autor al mai multor volume de versuri, iar în 1985 a primit premiul Uniunii Scriitorilor.

Potrivit declaraţiei de avere, proaspătul preşedinte al UDMR, Kelemen Hunor, se dovedeşte unul dintre cei mai puţin avuţi politicieni. Kelemen Hunor are doar un cont în bancă în valoare de 161 de mii de RON, iar veniturile sale se ridică la 73 de mii de mii de Ron (salariul de la Parlament) plus 67 de mii de RON (remuneraţia de la UDMR). Sume la care se adaugă retribuţia de ministru, care nu figurează însă în respectiva declaraţie. Sursa: Alina Voaides – Adevarul

Crin Antonescu: Partidul Romania Mare nu e frecventabil pentru PNL

Presedintele PNL, Crin Antonescu, a declarat ca nu este de acord cu o colaborare cu Partidul Romania Mare, dupa ce PSD a semnat un protocol de colaborare cu aceasta formatiune in judetul Prahova. Declaratiile au fost facute intr-o conferinta de presa comuna, la Oradea, de fata cu liderii PSD – Victor Ponta si PC – Daniel Constantin.

“Nu vad cu ochi buni o colaborare cu PRM, nu o vad deloc, dar nu pentru ca asta nu ar conveni UDMR. Nu e vorba de faptul ca nu e simpatic UDMR. Exista partide si lideri care fac rau prin ceea ce spun si prin ceea ce fac. Pe de alta parte, pentru mine, spusa, discursul politic inseamna pentru mine si fapta. Partidul Romania Mare pentru PNL nu e frecventabil. 

Daca vom fi in situatia de a discuta USL, cu UDMR, problema PRM nu exista. In ceea ce ne priveste, lucrurile sunt cat se poate de clare”, a declarat Antonescu.

Totodata, liderul liberal a facut un apel la UDMR sa iasa din guvernarea cu PD-L si sa formeze o noua majoritate, cu Uniunea Social-Liberala.

“Credem ca UDMR poate, printr-o decizie clara, curajoasa, sa simplifice si sa rezolve marea problema de pe scena politica romaneasca. Cea mai simpla, rapida si sanatoasa cale, ar fi ca UDMR sa constituie cu noi o majoritate de necontestat. Nu stim care va fi raspunsul UDMR, il asteptam. Ce stim cu siguranta, indiferent de deciza UDMR, e ca vom continua sa facem ce am facut. Daca ramane in aceasta majoritate nefasta, vom continua actiuni in sensul unui parteneriat cu societatea civila”, a mai spus Crin Antonescu.

Presedintele PNL a spus, inaintea Congresului UDMR, ca isi doreste ca actul de colaborare semnat intre UDMR Bihor si USL sa fie un exemplu pentru intreaga formatiune maghiara.

“Pentru doua zile, Oradea e capitala interesului politic al intregii Romanii(…). In ce ma priveste si sunt in asentimentul colegilor mei, suntem aici pentru a saluta un act politic foarte important semnat la nivel local, actul pe care reprezentantii USL Buhor si UDMR Bihor poate sa fie un pas spre deschidere si un moment cu semnificatie pentru viitor.

Cred ca ce a animat e modul in care liderii acestor formatiuni inteleg sa raspunda asteptarilor populatiei. Aceasta e asteptarea noastra si fata de congresul udmr, indiferent de conducerea pe care o va alege”, a mai spus Crin Antonescu. Sursa: Lucian Lumezeanu – Ziare.com