Ziariștii, “iadul alb” și iarna din 1954

În fiecare an, odată cu prima ninsoare mai serioasă, presa din România începe să relateze pe larg despre “iadul alb”, în timp ce ecranele televiziunilor de ştiri se îngălbenesc de la atâtea atenţionări cromatice referitoare la codurile emise pentru fiecare jdueţ în parte. Autorităţile, mereu luate prin surprindere, reacţionează greoi, fiecare fulg de nea lovind parcă cu puterea unei bombe atomice, incompetenţa fiind cuvântul de ordine. Mereu iarna vine după toamnă şi mereu suntem surprinşi, ne lamentăm puţin şi citim ştirile luate “copy / paste” de anul trecut despre “nămeţii care blochează România”. Parcă totul e la fel, repetitiv. Nu rămâne decât să ne întrebăm cum ar reacţiona jurnaliştii şi statul dacă am retrăi o iarnă adevărată, precum cea din februarie 1954, care a făcut istorie.

Acum 70 de ani România comunistă avea să fie lovită de una din cele mai aspre ierni din secolul trecut. Troienele au depăşit şi cinci metri în oraşe, “Marele viscol” lovind năprasnic Bucureştiul şi întreaga ţară. Tramvaiele circulau prin tunele de zăpadă iar numeroşi oameni au rămas blocaţi în case cu zilele.

Armata a intervenit cu soldaţi şi utilaje grele, inclusiv tancuri, iar autorităţile şi agitatorii comunişti au mobilizat populaţia să iasă în stradă şi să ajute la dezăpezire şi la acţiunile de salvare.

Cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma dezastrului nu au fost însă locuitorii marilor oraşe, ci  deportaţii din Câmpia Bărăganului, azvârliţi de comunişti în inima gerului şi a viscolului. E vorba despre cei aproximativ 40.000 de bănăţenii care, în 1951, au fost deportaţi de regimul comunist într-o veritabilă Siberie în miniatură. Cu greu şi în condiţii vitrege, aceştia au întemeiat acolo 18 sate care, după plecarea lor din 1956, acestea dispărând treptat.

Cornelia Fetea povestea în 2012 că iarna lui 1954 a secerat mulți români în Bărăgan. Oamenii au murit pe capete din cauza frigului, din cauza foamei sau din cauza bolii, pentru că nu au putut primi ajutor. „Cei mai mulți au murit de inimă rea, au făcut infarct și gata, asta a fost tot”, susţine Cornelia, care își amintește că una dintre persoanele care a murit în acea iarnă a fost și mama învățătoarei sale: „Noi nu am avut voie să ne însoțim morții la groapă. În satul Roseţi, acolo unde am fost eu deportată, morții erau îngropați într-o ladă. Pe sicriu, familia nu avea voie să scrie numele persoanei decedate. Erau trecute numai inițialele: PT, adică Paraschiva Toc”.

Potrivit statisticilor Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic ţara noastră. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează şi cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 litri pe metru pătrat în 24 de ore, la Griviţa. Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi: 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.Acum ne sperie o simpla fulguială… O simplă ninsoare ajunge să blocheze o ţară NATO.
 Sursa:FrontPress.ro